
JOD SECRETUL DISCURILOR
Editura Tritonic, București 2019
Enigmele Assurei este o carte de literatură SF la care am scris, spre deosebire de alte cărți, vreme îndelungată – câțiva ani de zile. A fost refugiul meu într-o perioadă dificilă. Scrierea a pornit de la o viziune pe care am avut-o despre o lume a viitorului numită Assura:
Uriașa navă a lui Pugno se îndrepta direct spre Pământ, în inima năucitoarei Assura-Civitas Solis, una dintre ultimele civilizaţii terestre conduse încă de oameni, un organism viu transformându-se continuu în funcţie de necesităţile locuitorilor săi. Assura se întindea în subteran prin tunele şi labirinturiuriaşe în timp ce partea superioară rămasedeasupra pământului. Supra-etajale sculptau lumina cu ajutorul miliardelor de senzori şi a unei nano şi macro tehnologii perfect gestionată de “Sistem” şi de “Creier”.
Dorind să redau cât mai exact viziunile pe care le avusesem cu privire la acest megalopolis tehnologic mă pierdusem la propriu în labirinturile Assurei Solis. Și povestea s-a născut firesc; simpaticele personaje acoperă o arie largă – sunt creații complexe, adesea puse în situații limită:
”Hareim şi Azir se legănau pe cabluri într-un sector interzis, pe două falii ale unui perete din ameriu ce cobora în adânc. Se aflau în zona de deasupra marelui ocean assurian, unde creşteau culturile de plante foto-sensibile. Plantele erau un bun stimulator pentru circulaţie fiind oferite nobililor assurieni expuşi la radiaţii. Nici un cetăţean de rang inferior precum Hareim sau Azir n-ar fi trebuit să aibă acces la ele… Hareim era genetician în Assura, creator de fel de fel de substitute organice; însă mai avea o altă îndeletnicire şi anume: îi “ajuta” pe răzvrătiţi să-şi atingă scopul, acela de a submina “Sistemul”; defapt, fura plantele pentru a-i salva pe răzvrătiţi de la diferite forme de iradiere, în cazul în care aceștia se aventurau în arealuri interzise, sau dincolo de Assura.”
Cel mai dificil a fost să împletesc în structura cărții planurile narative cu pasajele descriptive, deoarece mi-am dorit să-l fac pe cititor să pătrundă efectiv în imagine, să trăiască împreună cu mine în Assura:
”Doar o secundă luminoasă mai rămase din jocul privirilor celor doi titani, albastre ca mările întunecate, fiindcă o capsulă venită din alt spaţiu perforă peretele fonic şi le intersectă planul vizual. Într-o fracţiune de secundă nava ateriză la câţiva metri în spatele Consulului Orat, într-un vuiet strident. În podeaua ca oglinda se desenă chipul palid al lui Netarus.”
,,A fost transportat pe o navă în formă de ou. Îl izbi un miros de carne crudă. Era viu sau devenise o biată amintire conservată într-un circuit artificial? Până să-şi dea seama, câţiva omuleţi îl și depuseră pe o masă albă. În lipsa oxigenului din interiorul navei, creaturile gelatinoase cu degete fine învelite în membrane translucide îl ajutau să respire. Fibrele trupurilor de lumină emanau sunete cristaline și o stare de bine îl pătrunse, ca o adiere. Oare îl iubeau? Nu, fără-ndoială că îl adunaseră din deşert ca pe un gunoi radioactiv. Iubire…”, ce cuvânt straniu apărut de nicăieri în gândurile sale, cuvânt dealtfel interzis în Assura, peste care se topiseră pecețile tăcerii.”
Structura literară conține acțiuni simultane care, fie curg în paralel, fie se suprapun sau se completează una pe cealaltă. Cartea este densă în imagini specifice zonei de literatură SF – ritmul se accelerează pe măsură ce cititorul e provocat să descopere secretele din spatele unor evenimente stranii -crime și alte întâmplări misterioase. În această lume foarte tehnologizată, în care oamenilor li se limitează unele drepturi fundamentale (ca de exemplu, comunicarea cu semenii) iar individul nu mai reprezintă decât un simplu număr, fiecare personaj își caută, în felul său, identitatea pierdută:
”-Ştii, Hareim, uneori mă trezesc noaptea cu teamă. Cât timp va mai trece până ce ne vor prinde?
-Nu-ţi fă probleme din cauza asta…
Azir păli când văzu că piciorul prins într-un nod amorţeşte, iar frânghia din oţel îi taie carnea; înjură, dar degeaba, nu se mai putea mişca.
-Şi acum!? îi strigă Azir.
-Nu ştiu… deasupra noastră se perindă o mulţime de androizi…
-Păi fă ceva!
-Suntem o anomalie, Azir, ce-aş mai putea face? Pe de altă parte, de ce să ne prindă tocmai pe noi? De ce-ar analiza o “greşeală”? Anonimul nu deranjează pe nimeni, el n-are identitate. Îţi spun eu: problemele încep odată cu identitatea, atunci când ceri sau te tângui în numele dreptăţii. Doar atunci eşti vândut, prins, trădat, judecat. Te doare, te plângi, ţi se înfierbintă mintea, cauţi soluţii. Dar când n-ai identitate… eşti liber!”
Deși este o carte care abundă în detalii tehnologice și științifice, scrierea are și o dimensiune mistică, iar această latură o cunoaștem prin prisma cugetărilor și devenirii personajelor, în special a eroului principal:
,,Ceea ce voi numiţi gând e doar o interpretare a unor stimuli, finalizare a unui proces fiziologic al cărui element declanşator e simpla nevoie de comunicare. Dar gândul e mai mult de atât. Gândul se leagă de nucleul energetic al fiinţei noastre; gândul crează spaţiu şi timp datorită disponibilităţii lui de a fi vector al comunicării superioare. Prin ce alt mijloc am atinge un sistem mai profund de cunoaştere dacă nu, mai întâi prin gând şi apoi prin trăire?”
Una dintre părțile delicate în elaborarea cărții a fost împletirea ideilor filozofice cu ritmul galopant al acțiunii și intriga complicată. Într-o măsură similară, am acordat o atenție deosebită structurării dialogului,în raport cu contextul și în funcție de fiecare tip de personaj în parte. Personajele pleacă în căutarea iubirii, veridicului, naturalului dar nu știu că tot ceea ce caută se găsește deja în inima lor:
,,Credeam că noi doi am înțeles că nu ne putem opune mersului lucrurilor. Oamenilor nu le e dat totul și în asta văd eu marea noastră izbândă!… Emoția e cheia”, și în el se trezi ceva, poate un răspuns…”
Îmi aduc aminte de un moment deosebit care a avut loc în timp ce scriam cartea: fiind profesor și scriind în cancelaria goală, un copil s-a apropiat de mine și m-a întrebat:
-La ce scrieți?, i-am răspuns că scriu o carte de literatură SF. Cum adică? m-a întrebat.
-Adică… o carte a viitorului!
-Serios, din aceea cu nave, cu… omuleți care zboară?
-Da, exact așa! a stat ce a stat apoi m-a întrebat:
-Ați putea să-mi citiți și mie!?
-Desigur, și am început să-i citesc.
După o jumătate de oră, copilul continua să mă asculte ținându-și căpșorul cu mâinile.
Care este în fond rolul acestor povești dacă nu acela de a ne face să privim în interiorul nostru pentru a ne învinge temerile și a ne determina să găsim calea către lumină și eventual adevăr?