,,Muzica pe care coregrafii o atribuie căutărilor conceptuale, vizuale, formale este funcțională: ea trebuie să susțină demersul cercetării coregrafice, să îl anime, să creeze spații în care emoția se poate desfășura. În cadrul spectacolului coregrafic mișcarea își caută sunetul propriu, cu ajutorul căruia coregraful « ia poziție » în spațiu și timp dând viață ideilor sale.
Sunetul trebuie să « vorbească » acolo unde mișcarea « tace », să susțină imaginea scenică dezvoltând totodată traiectorii dinamice dincolo chiar de planul vizual concret.
Muzica spectacolului coregrafic contribuie la formarea nucleelor de sens apărute în urma prefacerilor somatice susține dialogul planurilor vizuale conducând mai departe către conturarea identității corporale, a unei dramaturgii kinestezice[1]. Prin urmare, locul sonorului într-o practică și o scriitură coregrafică este ales cu grijă de către coregraf.” Autoarea