BLESTEMUL IUBIRII
BLESTEMUL IUBIRII: George Enescu- Maruca Cantacuzino- Nae Ionescu
Editura Muzicală, 2019 | ISBN 978-973-42-1072-5
Argument
Textul piesei de teatru “Blestemul iubirii, George Enescu – Maria Cantacuzino – Nae Ionescu”, propune o radiografie a iubirilor Marucăi Cantacuzino pe perioada 1890-1935 şi o perspectivă nouă asupra poveştii de dragoste dintre Maruca şi George Enescu. Textul prezintă personalităţile cu care aceasta s-a intersectat, dintre care cele mai importante: Mihai Cantacuzino, Elena Bibescu, Nae Ionescu şi nu în ultimul rând marele compozitor George Enescu şi reînvie realitatea perioadei istorice amintite, cu parfumul şi evenimentele importante care i-au marcat pe protagonişti: Răscoala din 1907, Desăvârşirea Statului Unitar Român 1918, Primul Război Mondial, criza economică din 1928.
Piesa de teatru este în primul rând o “analiză a sufletelor” marilor personalitaţi aduse în prim-plan. Căci, departe de luminile rampei, sau de strălucirea saloanelor, de catedră, filozofie ori politică, aceste personalităţi au fost înainte de toate oameni cu trăirile, îndoielile, cu pasiunile lor. Cu toţii au căutat un refugiu din calea valului istoriei şi a nemulţumirii generate de frământările epocii. Unii au găsit acest refugiu în artă în general, în muzică în particular, alţii în filozofie ori politică, sau în strălucirea efemeră a saloanelor. Dar Maruca află refugiul ei în pasiune, în iubire. Din jocul periculos al pasiunii se salvează prin credinţă şi muzică: G. Enescu, sau eşuează lametabil în nebunie: Nellie (sora Marucăi) sau chiar Maruca; pe toţi îi ispiteşte Diavolul. Iubirea este deci coarda care leagă toate personajele piesei şi astfel se creionează o lume, o lume cu contrastele ei, cu farmecul discret şi valorile remarcabile care ne-au schimbat istoria.
În piesă apar şi personaje fictive, ficţiunea îmbinându-se armonios cu realitatea istorică. Chiar dacă majoritatea scenelor au ca punct de plecare întâmplări reale, dialogurile sunt complet imaginate de autoare.
Autoarea
Istoria ca pasiune:
“Blestemul iubirii”, de Andreea Tănăsescu
Cine s-ar fi aşteptat ca în era inteligenţei artificiale, pasiunea pentru istorie să renască dintr-un efort de cultivare a memoriei, ajungând să atingă resorturi adânci ale spiritului contemporan? Cum să transformi istoria modernă într-o lecţie, pentru a-i explora multiplele dimensiuni, straturi de informaţie, ficţiune, emoţie şi sens?
Andreea Tănăsescu realizează acest lucru prin intermediul acestui text pe care ni-l propune. Autoarea se află la o nouă provocare, publicând în acelaşi an – 2019 (după volumul de teatru, “Exerciţiu de solidaritate”, apărut la editura Tritonic), încă un volum – o unică piesă în două acte: “Blestemul iubirii” (George Enescu-Maruca Cantacuzino-Nae Ionescu), un experiment narativ multiplu care combină scene de teatru, film, mixaje de informaţie şi ficţiune.
Având ca bază poveştile de iubire ale prinţesei Maria (Maruca) Cantacuzino cu violonistul şi compozitorul George Enescu şi cu filozoful Nae Ionescu, textul Andreei Tănăsescu proiectează motivul şi modelul faustic în istoria interbelică românească, amorsând în egală măsură memoria ca act de reconstituire, de regăsire a trecutului, cât şi o asociere a istoriei moderne cu mitul şi cu ritualicul, pentru a explora blestemul sugerat în titlul piesei. Titlul “Blestemul iubirii” nefiind o licenţă de best selling, ci o articulare ritmată de pasiune, de rătăcirea prin moarte, blestemul funcţionând aici ca un mecanism infailibil ce leagă criza personală de destrămarea lumii (a Europei în preajma celui de-al doilea război mondial).
Textul este amplu dar poate fi citit şi decupat pe mai multe axe. Oricare dintre acestea va confrunta convergenţa celor trei personaje reale: Prinţesa Maruca Cantacuzino, George Enescu şi Nae Ionescu. Replicile şi acţiunile se înfăşoară în jurul nucleului metafizic, constituit prin existenţa “D-lui Şeitan” – umbră şi alter ego. (termenul “şeitan” fiind un termen provenit din limba turcă şi însemnând: drac, diavol.)
Diavolul întreţese, ghidează, încurcă şi reduce opţiunile personajelor, forţându-le să se autoanalizeze şi să se evalueze, evaluându-şi totodată propria lume. Acest mesager al întunericului urmăreşte aici pragmatic capcanele şi conflictul dintre idei şi viaţă, dintre oameni si acţiunile lor. Dl. Şeitan taxează inconsistenţa dintre discursul filozofic şi derapajele din viaţa politică şi amoroasă – în cazul lui Nae Ionescu, fuga de sine şi incapacitatea de a iubi a Marucăi, sau îndatoririle de muzician ale lui Enescu, care îl ţin lungi perioade de timp departe de prinţesă. Versatilitatea personajului, a rolurilor pe care le asumă: de autor, regizor, martor, judecător sau observator, prezenţa, ubicuitatea, în majoritatea scenelor, fie direct, cât şi indirect (cea mai puternică analogie fiind între Diavol şi filozof) fac din acest Domn Şeitan, un personaj complex şi contemporan.
Relaţia dintre conştiinţa binelui şi răul interior este urmărită de autoare în ipostaze si contexte emblematice: în salonul de bal al Palatului Cantacuzino în care se strângea lumea bună, la conacul părinţilor Marucăi Cantacuzino (Tescanu-Rosetti) de la Tescani, devenit ulterior loc de pelerinaj muzical, dar şi la vila de la Buşteni cu draperii veşnic trase, (prinţesei plăcându-i să reflecteze pe întuneric). Toate acestea sunt spaţii care fie declanşează fluidul memoriei, chemând din uitare într-o cheie realistă un conţinut emblematic, fie accentuează tranziţia, spaţiul incert dintre morţi şi vii, dintre lumină – puritate şi umbră care aici înseamnă contaminare morală şi în cele din urmă moarte.
Logica dez-articulatoare a blestemului, cu cifrul puterii simbolice inversate rugăciunii se insinuează de-a lungul diverselor momente ale vieţii personajelor şi situaţiilor în care acestea sunt puse; personajele se caută cu ardoare, dar se şi pierd. Aşadar, bio-topicul dramei se constituie ca un monolog multiplu, cu o putere reflexivă de înscenare a timpului care creşte odată cu libertăţile contrapuse tabuurilor, etichetelor, clişeelor. Prin urmare, descoperim istoria într-o lumină nouă, prin impulsul metafizic din care descifrăm şi înţelegem conexiunile profunde ale valorilor cu istoria, conexiuni ce nu pot fi construite mental decât prin oglinda teatrului şi a mecanismelor de virtualizare şi asamblaj, oferite de perspectiva narativă.
Andreea Tănăsescu surprinde, atât prin dezinvoltura dialogului cu marile modele, (cartea de faţă făcându-ne să ne gândim la Dr. Faustus de Thomas Mann), dar şi prin capacitatea de a transgresa aceste modele, prin explorarea şi integrarea unor tehnologii şi soluţii scenice, care fac legătura între experiment, inovaţie, noile tendinţe şi puterea simbolică- generată de legătura dintre ritmul gândirii simultane şi acţiunea relevată de studiile de antropologie a sacrului.
Prof. univ. dr. Ana Maria Munteanu,
membră a Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a
Criticilor de Teatru, coordonatorul Specializării Jurnalism din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii “Ovidius” din Constanţa